Soarta amintirilor uitate de timp

Nu cu foarte mult timp în urmă, într-un loc în care viața părea că-și gasise un oarecare echilibru, un copil copil se juca cu un cățel aruncând o minge. Cățelul părea foarte încântat și de fiecare dată aducea mingea copilului oricât de departe acesta încerca să o arunce. Apoi copilul a schimbat direcția aruncării iar cățelul un pic derutat, după primele aruncări, părea că a înțeles noile reguli ale jocului și aducea mingea de fiecare dată. Copilul, probabil plictisit de monotonia jocului, a început de la un moment dat să mimeze aruncarea. Cățelul de fiecare dată pleca în căutarea mingiei și se întorcea la copil ori de câte ori acesta readucea mingea în joc. Și de această dată cățelul a înțeles noua regulă și dacă nu găsea mingea în iarbă se întorcea în mod automat la copil. La un moment dat copilul aproape că nu mai arunca mingea iar cățelul sărea mereu să prindă mingea chiar din mâna copilului.

Fără să anunțe nimic momentul, liniștea și echilibrul peisajului nu păreau a fi în schimbare, cățelul se oprește din joacă și se îndreaptă spre umbra unui copac și se așează pe iarbă, întins, cu botul pe labe și incepe să se uite în jur fără interes.

Degeaba copilul îi arunca mingea chiar în fața botului, cățelul nu părea dornic să se mai miște de la locul lui. NU mai părea interesat de joaca în sine. Într-un târziu copilul își pierde și el interesul.

Mi-am adus aminte de nenumăratele situații în care și eu, ca un cățel docil, am plecat după fenta destinului. Am zâmbit. Și eu am învățat regula jocului.

Dacă soarta vrea să-și bată joc de tine o va face cu inocența unui copil. Sau poate că nu.

Hits: 7

+4